Aceasta este o opinie personală. Nu reprezintă și nu angajează în niciun fel Catedra de Filologie Clasică.
Simona Nicolae
Rosa et locusta
O pledoarie subiectivă pentru limba latină
Afirm, dintru-nceput, poziția șubredă în care mă aflu scriind acest comentariu pe marginea textului admirabil redactat de Ștefan Colceriu în sprijinul limbii latine, doar ca să nu pierdeți timpul citind mai departe: voi fi avocatul diavolului, profesor de limbi clasice și părinte al unui copil plecat din țară ca să învețe de la alții, după ce a trecut printr-o școală românească finanțată, în bună măsură, de turci. Ce poate fi mai revoltător? Poate doar faptul că, fiind mai în vârstă, mărturisesc în fața dumneavoastră că nu am o soluție simplă ca bună ziua, și nici un răspuns limpede ca cristalul, asemenea colegului meu cu mult mai tânăr, și că, vai mie, condeiul îmi e tocit și, iată, fraza știrbă.
latina, de ce nu
Profesori și cercetători știutori ai limbilor vechi ‒ vrednici ori ponetrebnici ‒ suntem, de bună seamă, o minoritate și împărtășim comportamentul oricărui astfel de grup: ne cerem drepturile și ne afirmăm identitatea. Asemenea minorităților etnice, religioase, de vârstă, sexuale, profesionale, vrem să fim recunoscuți, să fim pomeniți în școală, să ne aflăm locul în societate, să fim apoi valorizați, lăudați și, de ce nu, considerați mai buni decât alții. Gândul meu este, firește, reducționist și frivol, dar nu lipsit de o fărâmă de adevăr. Căci, dacă e să chibzuim ce cunoștințe îi sunt indispensabile unui adolescent la 14 ani, când îl dorim cunoscător de latină, după un an stingher de studiu, un adolescent obișnuit, nu eminent, cred că niciunuia dintre noi nu-i trece prin gând că latina ar trebui să-i fie pusă în raniță. Oricâte deprinderi formează ea și oricâtă asceză aduce. Învățarea unui instrument muzical este un exercițiu mai folositor (chiar și pentru un afon), decât memorarea unor paradigme și deslușirea unor fraze armonioase. De vreme ce avem un trup care ne exprimă sufletul, studiul aprofundat al mișcării umane ‒ că e sport, balet sau pantomimă ‒ educă, la vârsta aceasta, mai eficace decât vorba lui Cicero și presupune o asceză cu rezultat imediat în stăpânirea de sine și cultivarea răbdării, voinței, observației subtile, iar în perspectivă, cu urmări în viața mai sănătoasă a individului și în costul mai redus pentru comunitate. Asemenea exemple găsesc la tot pasul: de ce să nu îi învățăm pe copii noțiuni de drept și legislație (ce exercițiu bun de memorare, scriere riguroasă, proprietate a termenilor!) sau felul în care este împărțit bugetul și sunt planificate veniturile societății (statistica și combinatorica probabilistică sunt domenii fascinante, care îmbină concretul și abstracțiunea)? Ar mai cere oare plată necuvenită un tânăr care pricepe cu adevărat că, dacă primește astăzi prea mult, nu va mai avea mâine deloc? Cât de pline ar mai fi închisorile dacă pedepsiții de azi ar fi pătimit în școală exercițiul repetat al memorării legilor?
și totuși, de ce da
Argumentele invocate de oameni mult mai înțelepți decât mine, aceia care au reușit să păstreze de-a lungul anilor din urmă zestrea limbii latine în sipetul disciplinelor școlare, sunt pline de adevăr, grele de conținut și incontestabile. Dar eu cred ‒ și iertată fie-mi ușurătatea cu care vorbesc ‒ că am ales latina fiindcă mințile noastre, fie și într-un procent infinitezimal, sunt construite pe calapodul ei, pe ea o avem în programa școlară și nu vrem să o pierdem. Fiindcă am reușit să o păstrăm din veacurile trecute și pentru că e un element de rezistență, al nostru, al celor care am trecut prin comunism făcând din lumea veche o pavăză împotriva celei noi. Fiindcă prin ea le dăm celorlalți o fărâmă din ce noi știm deja, iar nouă, impresia că vom comunica astfel mai ușor cu ei. Fiindcă datorită ei suntem utili, dar binele pe care îl sădim în ceilalți naște în noi o urmă de hybris: „știm noi de ce aveți nevoie, știm noi cum trebuie să faceți”, le spunem copiilor, părinților și guvernanților deopotrivă.
Să facem un pas înapoi
Tot noi ar trebui să știm, de la Cicero, cel pe care îl invocăm atât de des, că „obest plerumque iis, qui discere volunt, auctoritas eorum, qui docent”.
Să acceptăm că, atunci când profesorul te învață rosa, rosae,
dar pe tine te fascinează tiara de rouă de pe capul lăcustei, încadratura imaginii nu e bună ori diafragma aparatului de fotografiat din mâna dascălului nu e cea potrivită. Claritatea fotografiei nu are profunzime și decupează tocmai ce ar vrea să ascundă maestrul. Când se întâmplă așa, există o vină, dar ea nu e de partea copilului indolent și neatent, nici a părintelui necultivat, nici măcar a guvernanților strânși la pungă. Vina, știută ori ba, asumată ori ba, este a noastră, a dascălilor.
Uneori, fiindcă nu ne cunoaștem îndeajuns meseria. Uneori, fiindcă instrumentele cu care o exercităm sunt rudimentare. Alteori, fiindcă ne e lehamite să o facem în fața unor priviri ostenite la orele serii, după o mulțime de ceasuri în care trupurile au fost în bănci, iar mințile pe coclauri. Alteori, și cel mai adesea, pentru că, făcând meseria aceasta cu știință de carte, răbdare, seriozitate și vrednicie, nu iubim îndeajuns latina, profesia, roiul de suflete din fața noastră. O limbă, fie ea și aceasta despre care vorbim, se poate învăța prin numeroase metode și având sub ochi, probabil, orice manual, dacă e însoțit de explicații pertinente, suficient exercițiu, relevarea unei finalități aflate dincolo de lecția propriu-zisă și completarea gramaticii cu un suport, în primă instanță lexical și mai apoi cultural, cu deschideri către alte domenii, în sincronie și diacronie: istorie, literatură, antropologie culturală, artă, științe exacte și câte și mai câte. Dar nimic din toate astea nu se poate face cu biciul, și nici cu strămurarea, cu atât mai mult în cazul latinei, când, mai presus de cunoștințe, transmitem o valoare identitară.
Chiar de ne-am strădui, latina nu mai poate fi, pentru multă vreme, o obligație, oricât de bine ar fi îndeplinită
Rolul acesta o șubrezește, e prea umil pentru ea. Cred că trebuie dorită, râvnită, iubită. De copii înainte de toate. Iar ei o vor cere și o vor învăța, dacă noi o vom iubi atât de mult încât, în loc să ne oțărâm la părinți, guvernanți ori colegi de breaslă, înfrânându-ne orgoliul și frustrarea de minoritari, îi vom invita pe toți să ia loc în bancă, la ora noastră de latină. Acum, de vreme ce am învățat să facem lecții online, putem deschide ușa sălii de clasă pentru toți: elevi, părinți, colegi, ministru ori președinte. Vă invit să o facem! Cum ar fi, dacă am umple media de ore de latină? Fiecare cum știe mai bine: să înregistrăm lecții de cinci, zece sau oricâte minute doriți și să le postăm pretutindeni. Fiindcă tot ea, latina, ne învață că musafirul, gazda și străinul sunt deopotrivă hospites, parteneri egali într-o relație de ospeție. Când ne vom trece unii altora pragul în acest fel și vom vorbi aceeași limbă, poate chiar latinește într-o zi, îi vom privi cu îngăduință pe cei jucăuși, cu admirație pe cei serioși și taciturni, dar vom avea fiecare planul nostru de lecție, iar guvernanții, un nou plan-cadru care nu va izgoni latina din aria curriculară Limbă și comunicare, așa cum îi spune acum.
V-am spus dintru-nceput că nu am un răspuns de netăgăduit, lămuritor pentru elevi, profesori și părinți.
Știu însă că un protocol învățat duce, statistic, la rezultate mai bune decât excelența individuală.
La secția de Filologie Clasică, acest protocol se construiește acum și pleacă de la realitatea următoare:
Secția bucureșteană de limbi clasice este privată în ultimii ani de palierul de mijloc al studiilor superioare, masteratul. Cursurile de aprofundare a cunoștințelor sunt, din motivul acesta, „înghesuite” în cei trei ani de licență, transformând primul ciclu universitar într-un program aglomerat și, prin forța lucrurilor, superficial. Masteratul depinde însă de retenția studenților în ciclul de licență. Ceata de studenți care pornește pe drumul clasicelor (10 la număr în anii din urmă), împuținată de greutatea demersului, rămâne insuficientă pentru constituirea grupei de masterat. Am descris ceea ce numim îndeobște „cerc vicios”.
De anul acesta, în condițiile unei grupe de 25 de studenți, planul de învățământ va include, în fiecare semestru, și ateliere care au la bază teme adiacente domeniului, îmbogățind discursul academic pentru a răspunde unor interese cât mai diverse. Încetul cu încetul, disciplinele „de nișă”, dedicate numai acelora care vor să aprofundeze studiul filologic, vor migra spre masterat, aerisind programa și permițând deplasarea accentului de pe cantitate, pe calitate. Nu se vor produce schimbări de azi pe mâine, dar ele vor veni, cu siguranță, pentru ca, la un moment dat, să reverbereze în școli și licee. Căci, dacă licența va fi obținută de studenți mai numeroși, care vor dori să își adâncească pasiunea și știința într-un program masteral, vom avea în învățământul preuniversitar și mai mulți profesori foarte bine pregătiți, iar breasla clasiciștilor va fi mai numeroasă, mai pestriță și mai prezentă în varii domenii (edituri, muzee, institute de cercetare, printre literați, critici, traducători, ziariști, politicieni).
O altă latură a protocolului despre care vorbeam privește cele două întâlniri lunare ale clasiciștilor: una, a Societății de Studii Clasice, care îi reunește pe profesorii din licee și universități, pe masteranzi și doctoranzi, cu alte cuvinte o asociație profesională care dezbate problemele breslei și oferă cadrul prezentării subiectelor de interes pentru membri; și alta, a absolvenților, studenților și liceenilor olimpici sau pasionați de studiul Antichității ‒ întâlnirea informală Quod licet Iovis diebus ‒ care deschide porțile facultății spre iubitorii adolescenți ai civilizației greco-latine. Vă invităm să ne fiți alături în fiecare a doua și a treia zi de joi a lunilor următoare. Anunțăm constant manifestările noastre pe site-ul clasice.lls.unibuc.ro și pe pagina de Facebook filologie clasică LLS UniBuc.
Însumând cele spuse, îmi îngădui să închei astfel:
susțin prezența unui an de studiu al limbii latine în școala generală,
dar unul care să stârnească pasiuni și curiozități, nu unul de asceză;
consider necesară păstrarea sau înmulțirea orelor de latină în liceele cu profil filologic
și reînființarea claselor de filologie clasică.
Cred că, la nivel academic, a fi expert înseamnă a stăpâni un domeniu restrâns, așa încât,
oricâți profesori vor fi invitați să predea la Catedra de Filologie Clasică, tot nu vor putea
să acopere pe de-a-ntregul studiul Antichității și al Evului Mediu greco-latin.
Va rămâne mereu ceva de făcut și mereu ceva de criticat.
Aceste măsuri pot constitui o bază de selecție pentru învățământul clasicist universitar, care sporește prestigiul oricărei culturi, îi adâncește rădăcinile și îi înalță ramurile dincolo de zona umbroasă a mediocrității.
Dar, până atunci, să plivim roza din ograda noastră, uitând că în cea a vecinului quidam minister vult aut non vult.
Simona Nicolae
